Săptămâna asta am muncit în grădină cot la cot cu tata. Împreună, am legat ultimele plante din cele 8000. De fiecare dată el este cu douăzeci de plante înaintea mea. Eu mai leg o plantă, mai stau de vorbă cu cealaltă, le laud, le caut de boli, le verific dacă au format fructele. Cu alte cuvinte petrec mai mult timp cu observarea grădinii decât cu munca efectivă.

În această etapă de dezvoltare a tomatelor, cel mai mult îmi place să le observ pălăriile (aka sepalele). Fiecare varietate are un set unic care, în ochii mei, imprimă tomatei o doză de personalitate.

Dixie, cea de sus, este una din favoritele mele. O recunosc dintr-o mie tocmai datorită sepalelor. Pălăria este mai mult o coroană iar aerul regal este întărit de culoarea aurie, solară pe care o afișează când e coaptă.

Lemon este ca un mariachi gras și vesel. O scumpă.

Draga mea Montserrat. O roșie uriașă cu un gust uimitor. La acest moment, când merg prin grădină și dau de cele două sepale lipite din dreapta nu pot să trec fără să o încurajez să crească. Așa o pălărie poate fi purtată doar de o tomată cu greutate. Mai are de recuperat până atinge o lățime de 10 cm. Ținem pumnii strânși.

Cele mici și rele. Gold Berries anul acesta au prins mai mult curaj. Anul trecut au avut pălării modeste, nimic ieșit din comun. Acum cred că se observă cât sunt de înțepate. Posibil să le fi lăudat prea mult.

 

Partea cea mai interesantă este că unicitatea sepalelor iese în evidență doar până în momentul în care tomata ajunge la maturitate. După, se usucă sau se strâng. Atunci devine importantă forma, culoarea, textura. În toată această perioadă de la sămânță la fruct grădina te transformă într-un fin observator. Trebuie doar să fii atent și să conștientizezi că cele mai frumoase lucruri sunt efemere.

Cu drag de roșii,

Claudia